. PRIMELE BĂTĂLII
În ziua de de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război Serbiei . Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era, însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.
La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidarā cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.
La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada fiind încheiatǎ în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie , Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei , războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict. Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johann Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. A . Tradiția militaristă prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front.Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult inferioare.
7.1. Frontul de Vest
Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație, generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august, germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a a rămas la comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale Antantei.
7.2. Marna
Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul drept al armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului și a format o nouă armată (a VI-a), condusă de generalul Maunoury, pe care a concentrat-o în zona Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită din localnici. La 1 septembrie, această armată reunea 11 divizii, având misiunea de a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care înainta prin marș .
La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două extremități ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea ofensivei. A doua zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al cărui flanc defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un contraatac francez. Joffre avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul trupelor concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general de atacare a Armatei I germane. Între timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue înaintarea și a ordonat celor două armate din aripa dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma imediat, căci cea mai mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau gata de atac la nord de râul Marna.
Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă în regiunea Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin înaintarea în linie a unui corp de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest a frontului, armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a celor două extremități ale frontului de luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă, traversând mlaștinile de la Saint-Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. În 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de rezerviști, prin intermediul unei coloane de taxiuri rechizționate în Paris.
7.3. Ypres
Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord, în Bătălia Flandrei, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut în prima lună jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic, dislocat în Flandra, între 10-13 octombrie 1914, a înaintat pentru a-i încercui pe germani, aflați în deplasare după respingerea de pe Marna. Dar după o săptămână, britanicii s-au retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului occidental. Întrucât, dacă germanii ar fi reușit să-l ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către Canalul Mânecii. În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț controlul asupra orașului. Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în 22 noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic, ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia, dar planul de ocupare a orașului Ypres a eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat un război îndelungat și extenuant. Mii de tineri studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca voluntari, fără instrucție militară adecvată, pentru a muri cu miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost redenumită "uciderea pruncilor". În unele zone ale frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi și germani au fraternizat, jucând fotbal, făcând schimb de chipie, decorații și țigări, făcând fotografii, fiind un scurt moment de răgaz pe "pământul nimănui".
7.4. Frontul de Est
Între zilele 17-22 august, armatele ruse comandate de Rennenkampf și Samsonov au atacat Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se retragă de pe poziția defensivă pe Vistula. Drept urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește cu generalii Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30 august) armatele lui Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de la Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei atitudini defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă puternică împotriva Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-ungarilor la Leopolis (în română Liov, în ucraineană L'viv, în polonă Lwów, în germană Lemberg, în rusă L'vov) pe 8-12 septembrie. În urma acestei victorii, rușii au invadat Galiția și au pus presiune pe lanțul Carpaților, punctul cheie pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în campania din Serbia, fiind înfrânți, mai întâi, în bătălia de la Cer și apoi de la Kolubara, unde s-a remarcat voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie austro-ungarii ocupaseră Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari pierderi. Iarna geroasă din nord a stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de pregătire a armatei sale în Galiția și Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german.
7.5. Tannenberg
Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze acțiunile pe Frontul de Est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a lui Samsonov au primit ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare din Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul de Est. În zona aleasă pentru pătrundere, menținerea comunicațiilor erau dificile, iar drumurile și căile ferate principale nu erau modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri germane. Samsonov a înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza joncțiunea cu armata generalului comandată de Paul von Rennenkampf care avansa dinspre nord-est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul armatei germane, le-a ordonat soldaților să se retragă. A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff , trimiși să-l confrunte pe Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și Luddendorff au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață care prevedea mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursa.Cele două armate s-au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu grosul armatei fără a-și asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu Rennenkampf, care nu înțelegea ce se întâmplă.
7.6. Primele bătălii navale
Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice scufundă cele germane. În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august, Imperiul Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost achiziționate de guvernul turc pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai târziu, deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezembrarea Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra. În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez,britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane susținute de submarinele și aprovizionările germane.